nu credeam să te mai văd vreodată mai ales nu la patru dimineața nu după zece ani și nu în decembrie stai în pijamale de copil în mijlocul camerei (intru, fără să bat) habar n-am ce să-ți spun (pijamale albastre) vroiam doar să
vindecă boli curăță răutăți dă viață conturează zâmbete și apare în cele mai neașteptate momente tot timpul pe-nserate întotdeauna blând întotdeauna singuratic ochii i-s albaștri și nu vrea nimic, niciodată l-am văzut într-una din zilele trecute a coborât să bea apă la marginea pădurii aproape de drumul
Cu toate că aveam gâtul uscat, îmi curgea fără încetare salivă de pe buze şi ori de câte ori încercam să o înghit, greaţa mă izbea violent în stomac. Indiferent de cât de tare
azi mi s-a făcut un dor nebun de soare da, știu, e octombrie ar fi trebuit să mă obișnuiesc deja fără el (căci pentru asta-i septembrie) așa-mi trebuie mă avertizase de la început iar eu mă făceam că nu aud fredonam ceva
înainte scriam aici, câteodată martie 2009 – octombrie